31 ianuarie 2013

.. inserare in vreme de iarna


  era iarna si  te-am sunat chiar inainte sa apuna soarele ..! era frig si eram   abatut k nu erai cu mine sa impartim inserarea ..apusul de soare ingheta totul in jur ..crapau pietrele de frig
 ma tot gindeam cum pot imparti apusul cu tine ... jumatate tu jumatate eu !
prin telefon ..? prin fotografie ..prin iphone..? ..prin gindul cel bun ..prin iubire ..?
 cel mai simplu a fost sa te sun ,dar mi-au inghetat cuvintele de frig si nu mi-a reusit decit un mormait  la care tu ai ris  si mi-ai spus
 - si mie imi pare rau ca nu sunt cu tine  acum in munti
....una peste alta a trecut un an de atunci

29 ianuarie 2013

..iarna intr-o zi de marti


..iubeste-ti tara


 oh nu ...! nu  romania..! aici totul este de vinzare ..sau ma rog in ultima vreme totul este    oferta ..! gratis ..
   sa vezi ce sare lumea in sus cind citeste rindurile mele ...cum ca nu iubim patria ..!  si nici nu o respectam cum s-ar cuveni .
    pai da ..! daca ar iubi-o doar citiva din patriotii care se bat cu caramida-n piept  nu s-ar duce asa de repede la vale ..!


 dar in Israel nu ..! niciodata ! cititi si cautati filmul   GATEKEEPERS..altminteri nu o sa intelegeti niciodata ce inseamna sa iti iubesti ... tara

citeste aici
http://www.timesofisrael.com/the-gatekeepers-open-up/

27 ianuarie 2013

...imbratisarea ghetii



..la inceput ..clipoceste ...doar unduieste si te mingiie cu fiecare val ..mai apoi te cuprinde din ce in ce mai strins pina cind nu mai ai scapare ...in fiecare clipa rupe  cite ceva din tine ...
 

22 ianuarie 2013

lacat pe vorbe




despre inregistrari neautorizate si accesari ale vietii private ..din bucatarie pina intre picioarele cetatenilor care sunt sub plapuma ..am mai auzit ..! despre amenintari si anonime ..stiam ...despre prezenta agresiva a ochiului si timpanului puterii  imi aduc aminte ..23 de ani nu-s o viata ..

 dar de lakat portocaliu pe telefonul public nu imi dadea prin cap..niciodata .!

 si totusi ...imaginea de mai sus mi-a amintit de ken kesey ..de zborul deasupra unui cuib de cuci ....

    libertatile cetatenesti se refera si la dreptul de a munci si de a dispune de rezultatul muncii tale ...!
..statul autoritar care supraimpoziteaza   munca ..ei da ..!atenteaza la libertatile si drepturile cetatenesti ..! 3% pe cifra de afaceri ..???? treziti-va guvernanti ..! in luna decembrie si ianuarie nu a incasat nimeni nimic ...! cum sa iei 3% din nimic si sa-l transformi in buget de stat ..?

... copaci iarna


21 ianuarie 2013

...iarna ca un inel de gheata


 ...natura se joaca cu noi ..ne inlantuie cu brate de ger si gheata ...dar cu turismul ramine cum am spus ,   nu exista turism iarna in delta dunarii...!

18 ianuarie 2013

...legaturi periculoase sau despre retea




ce ironie ...pe stilpii de telegraf ..( ce-i aia ...?)  s-au pus fire de telefon ...iar peste firele de telefon s-au tras cablurile pentru internet ..in rest saracie lucie ..! chiar asa ..!
l-am intrebat pe unul care fuma tigari de 5 euro pachetul ..din ce le cumpara ca este somer ...!?
zice ..
- nici eu nu stiu din ce dar fumez un pachet pe zi ..!
    ....asta-i si cu dezvoltarea spatiala a rominiei ..nu sunt locuri de munca dar se construiesc sali de sport  ,se construiesc piscine  si  se bat cimpii la tv

iarna pe mese ..


10 ianuarie 2013

iarna din mijlocul padurii...


IARNA

poezie de Nicolae Labiş


Totu-i alb în jur cât vezi

Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui

Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.


5 ianuarie 2013

valoarea ,discretia ....vraja


   in 1978 am vazut  furtuna  intr-o distributie de vis...  george constantin rolul  lui prospero., victor rebengiuc in rolul lui caliban   iar ariel era florian pittis   ..biletul meu era  la margine sus ,sus de tot ..eram atit de captivat de ceea  vedeam  si traiam in sala incit  nu am  simtit  ca cineva se asezase  pe strapontina linga mine   ....era Liviu Ciulei.
  textul dlui andrei serban preluat si publicat mai jos mi-a adus aminte ca valoarea are discretia si vraja ei ..
iata:

Nu cred în statui, dar lui Ciulei i-aş ridica una

de Andrei Şerban

Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu ştiu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspiraţie, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum. Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că ştiu ar trebui să înveţe de la acest mare om modest, care într-adevăr ŞTIA.

Încep cu o confesiune: La 15 ani eram îndrăgostit de Clody şi idolii mei erau Liviu şi Lucian Pintilie. Când l-am cunoscut pe Ştefan, primul soţ al lui Clody, de la el am învăţat despre legile artei şi ale bunului-gust şi bunului-simţ. De la Liviu şi Lucian am învăţat despre teatru şi viaţă.
Mai târziu, Clody mi-a făcut o confesiune despre aceşti trei soţi ai ei. O citez: „Ştefan mi-a fost ca un tată, Liviu ca un frate, Lucian ca un fiu“. „Ah, mi-am zis eu, etern îndrăgostit: atunci aş putea să fiu eu, Andrei, bărbatul“! Însă nu a fost să fie…
Dar înainte să-i cunosc pe aceşti oameni de elită, mă plimbam umil şi adolescentin sub fereastra casei din Dionisie Lupu (azi Arghezi) unde trăiau şi, precum Nina Zarehnaia, încercam să-mi imaginez cum trebuie să trăiască marii artişti; îi urmam în troleibuzul 84 în drum spre Izvor, unde s-au născut acele mari spectacole, Sfânta Ioana, Cum vă place, pe care le-am văzut de zeci de ori şi de la care am învăţat despre magie – da, magie, căci nu am alte cuvinte să descriu vraja ce mă cuprindea deja la intrarea în teatru, acele secunde dinainte de ridicarea cortinei.
În compania acestor artişti, am trăit într-adevăr momente de neuitat, în care am simţit că sunt în afara timpului şi a spaţiului, la marginea unei lumi noi.
Ce norocos am fost în tinereţe să privesc în sus spre cei dinaintea mea, să-i respect, să învăţ furând de la ei şi ce trist trebuie să fie când eşti tânăr dacă nu ai modele, dacă nu te mişti pe acest pod între tradiţie şi modernitate, dacă nu crezi că nimic din ce a fost înainte are valoare. De aceea Ciulei a fost aur pentru noi. Unde e înlocuitorul lui Ciulei azi, care să dea şansa unui tânăr să evolueze, ca în cazul meu, când, student fiind, am fost chemat de el la „Bulandra“ să montez Iulius Cezar? Nu numai că mi-a oferit actori de clasa întâi: Rebengiuc, Gina Patrichi, Iordache, Cotescu, Caramitru, Pittiş, Ogăşanu, dar, ca şi cum nu ar fi fost prea mult pentru un debutant, m-a întrebat dacă accept ca el, Liviu Ciulei, să-mi facă mie scenografia! Da, acesta a fost debutul meu pe scena bucureşteană şi curând după aceea Ellen Stewart a aterizat, „veni, vidi, Iulius Cezar – alea jacta est“… destinul m-a luat pe sus, sub aripa lui Ellen, la New York şi la La Mama. Deci şi aici vreau să-i mulţumesc lui Liviu, că el a fost indirect responsabil pentru schimbarea de direcţie a vieţii mele.
Nu pot să subliniez destul importanţa pe care Ciulei şi Ellen Stewart au avut-o în educaţia mea.
Exemplul lor de generozitate n-ar trebui să fie uitat. Amândoi erau animatori inspiraţi, credeau în colaborare. Ei ştiau că teatrul nu se face de unul singur.
Ambii urmăreau un scop comun în procesul de creaţie, dar respectând şi încurajând contribuţia individuală şi originalitatea fiecăruia. Câtă nevoie avem unii de alţii! Cu toţii aspirăm în teorie la ideea de colaborare în teatru, dar egoismul şi vanitatea ne opresc deseori s-o încarnăm. Ellen şi Liviu erau animatori de geniu, catalizatori ce făceau posibilă colaborarea – fără de care teatrul e ca o plantă bolnavă. Să fie o coincidenţă că amândoi ne-au părăsit în acelaşi an: 2011!? Le datorez lor perioada cea mai bună a formării mele artistice.

Nu e cazul să vorbesc despre importanţa uriaşă a lui Ciulei pe plan profesional. Alţii ar trebui s-o facă. Amintesc doar succint de faptul că el a fost un adevărat artist al Renaşterii, jucând la fel de strălucit diverse roluri în viaţă: arhitect, regizor, scenograf, actor, director de institute, profesor. Ca arhitect, nu numai c-a refăcut Teatrul „Bulandra“ sau pe cel de la Guthrie, în Minneapolis, unde a schimbat radical relaţia dintre scenă şi sală, dar a şi dezvoltat împreună cu fraţii Bortnovski un proiect arhitectural pentru un nou şi ultramodern Teatru Naţional, rămas până azi nerealizat. Ar trebui realizat!
Interesant de remarcat e faptul că în tinereţe prima sa dorinţă a fost să studieze arhitectura şi la bătrâneţe tot la arhitectură s-a referit: voia cu orice preţ să realizeze vila de la Sinaia, pentru care făcuse toate planurile şi ne arăta tuturor, de cum intram pe uşă, macheta vilei, ca fiind lucrul care-l pasiona cel mai mult. Şi ea ar trebui construită.
Ca regizor, nu cred că pot numi mulţi care au fost la fel de prolifici; Liviu a lucrat în teatru şi în film şi cu succes egal în ambele omenii. Nu mulţi reuşesc să fie la fel de buni în ambele: de exemplu, nici Brook în film, nici Bergman în teatru nu mi se par la fel de buni. Ciulei e o excepţie. Pădurea spânzuraţilor e un film la fel de important ca oricare dintre marile sale spectacole în teatru.
Dar pe scenă, de la debutul cu o simplă melodramă, Omul care aduce ploaie, până la ultimele sale spectacole cu Pirandello, stilul lui s-a schimbat continuu.
Montările sale au revoluţionat teatrul românesc şi îi suntem cu toţii datori, pentru că odată cu el, teatrul modern s-a eliberat de realismul poststalinist şi a deschis porţile spre imaginaţie, creativitate şi expresie personală. Un public însetat spiritualiceşte şi-a găsit la „Bulandra“ o oază de lumină, un refugiu din cenuşiul tern al vieţii în comunism.
Dar nu i-a fost uşor. Nici când a trebuit să sufere umilinţa „tragerii la răspundere“ după Revizorul lui Pintilie, când de fapt a pierdut controlul teatrului, nici când a fost obligat să se exileze, plecând în America, împreună cu Helga – îngerul lui păzitor, fără de care nu ar fi putut rezista presiunilor de tot felul – şi cu fiul ei, Thomas.
A încercat să lucreze şi în Germania, unde a avut ghinionul că, după o serie de succese, atitudinea pretins politizată a noii generaţii de regizori l-a făcut să simtă că nu-şi găseşte locul în acest climat distructiv şi agresiv, total opus temperamentului său.
Ajuns la Washington, a triumfat la Arena Stage şi, curând după aceea, a primit direcţia prestigiosului teatru Guthrie, dar nici acolo n-a apucat să-şi dezvolte până la capăt viziunea, căci după doar cinci stagiuni, încununate de succese majore, atât ale sale, cât şi ale lui Pintilie şi ale mele, invitaţi constant de Liviu să ne alăturăm lui şi să lucrăm împreună, a trebuit să plece iar, ca să preia la New York catedra de profesor, iniţial la Columbia, apoi la New York University.
Că studenţii americani l-au iubit, dar poate nu l-au înţeles, mi-am dat seama recent, când am participat la o celebrare a memoriei lui Ciulei, la New York, unde s-a râs mult, s-au amintit clipe hazoase din repetiţii, dar destul de superficial, fiecare încercând să definească ce e imposibil de definit: misterul fiinţei.
Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeaşi ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile „acasă“, România se schimbase.
Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. S-a retras, pretextând că nu mai aude şi nu mai vede la fel ca înainte.
De fapt nu a vrut să mai vadă, nu a vrut să mai audă minciuna şi falsul din jur; retragerea a fost o formă de rezistenţă, ca să rămână pur şi incoruptibil, aşa cum a trăit. Acceptarea sa tristă şi resemnată mi-a amintit de Jacques Melancolicul, pe care l-a jucat în legendarul său Cum vă place. Tristeţea unui vulcan care a ars pentru Artă. Nu credea în Dumnezeu, avea însă un dialog continuu cu el şi evident că avea har, deci Dumnezeu era în el.
Pentru mine, omul rămâne mai important decât artistul: a fost un prieten adevărat, în sensul vechi al cuvântului: philadelphia – dragostea de frate, în Liviu puteam să am totală încredere. Ceva rar azi.
El a fost binecuvântat cu o calitate unică în lumea noastră competitivă şi fără suflet – calitatea de a fi un OM BUN, total lipsit de orice urmă de gelozie, invidie sau rivalitate.
Nu a privit pe nimeni de sus, nu ştia ce-i aia răutate sau cinism. Iar când se întâmpla să vadă teatru mare, avea ochii în lacrimi, expresia feţei era fericită, ca a unui copil. Strehler sau Pintilie erau printre marii săi favoriţi.
Dar Liviu era modestia întruchipată: şi în asta era unic. Toată viaţa l-am invidiat: cum poate el să aibă toate calităţile pe care eu doar visez să le am?
Ultima oară când l-am chemat la telefon la München, cu 10 zile înainte de moarte, i-am spus că ICR New York pregăteşte să prezinte în decembire toate filmele lui la Lincoln Center. S-a bucurat, dar nu mult: Aoleu, se dă şi Erupţia?, m-a întrebat şi când i-am spus că da, a ezitat: Păi nu mai ţin minte deloc filmul ăsta. Dacă mai ajung cumva acasă, am să-l scot din raft să-l văd… Nu ştiu, ar mai ţine? Tu ce crezi, ar merge şi azi?
A fost ultimul nostru dialog. Da, Liviu, Erupţia va continua să meargă! Noi te iubim!

La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puţină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioşi veniţi la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obişnuieşte acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viaţa. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.





 Cătălin spunea...
...și Liviu Ciulei a fost incinerat ;)

05.01.2013, 14:28:00

....o zi ca oricare alta

crivatul  geruieste firele de iarba
si totul incremeneste din nou .., 
e iarna 

4 ianuarie 2013

RIP...k un stencil pe zidul cinematografiei rominesti

stencil fotografiat in 2010 linga cinema patria 
 am citit in dimineata asta presa centrala si mi-a ramas in minte un comentariu referitor la sergiu nicolaescu...
 citez
     ...de liviu ciulei nu s-a scris atit cind a murit ..iar de zdreanta asta comunista e plina presa ...
   ei bine ma gindeam ca i-am vazut filmele ..unele mi-au placut altele nu ..!  povestile si legendele nascute din timpul vietii spun ca era cu toata lumea ..dar in primul rind cu el ..un produs tipic al sistemului ..k si iliescu ..k si basescu ..k si constantinescu...kgb
 si iar si iar imi revine in minte pilda biblica a celor 40 de ani de pribegie prin desert ..pina vom ajunge ..ma rog daca vom ajunge in tara fagaduita ppoporului ales  si lui Moise .
  
    citeam ca ultimul corupt ..ce ironie ...este ultimul lui film si mi-am adus aminte de cea mai tare definitie a coruptiei 

..coruptia este atunci cind banii nu ajung la noi ..


 rip .

3 ianuarie 2013

despre iarna cu spini si rosu


despre ..rabdarea din DEX


RĂBDÁRE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. ◊ Expr. A(-și) pierde răbdarea sau a-și ieși din răbdare (ori din răbdări) = a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. A scoate (pe cineva) din răbdare (sau din răbdări) = a supăra, a enerva, a indispune (pe cineva) peste măsură. (Glumeț). A mânca (sau a se hrăni cu) răbdări prăjite = a răbda de foame. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult.

fosta fabrica de bere Rahova intr-o zi insorita de iarna 
♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruință. – V. răbda.
Sursa: DEX '98 (1998)

 Ea,rabdarea ...poate fi si ..alta decit cea din Dex !

2 ianuarie 2013

..despre uitare asa cum o gasesti pe google



UITÁRE, uitări, s.f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. * Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. * Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ** Rătacire morală. 2.. Fig. Neființă, neant. - V. uita.
Sursa : DEX '98


UITARE

Proces negativ al memoriei constand din scoaterea din stoc a informatiei, pierderea amintirilor in urma stingerii legaturilor temporare sau a destructurarii sistemului de cunostinte acumulate, unele din ele ajungand sa fie izolate si sa nu poata fi recuperate pe cale asociativa.

Uitarea poate fi integrala sau partiala, definitiva sau provizorie ca in cazul reminiscentei.

Procesul uitarii se dezvolta treptat si poate fi reprezentat printr-o curba (Ebbinghaus). Se considera ca uitarea este cauzata de inhibitia retroactiva (de la noile la vechile cunostinte) sau de inhibitia proactiva (de la cunostintele noi la cele mai vechi).

Dupa Mac Geoch, o cauza a uitarii este interferenta reactiilor. J. J. Gibson arata ca prin diferentieri si generalizari se produc efecte de uitare.
.cind pasii mei calcau pe gheata subtire..
Fenomenul uitarii este in genere util intrucat elimina informatiile care nu mai sunt necesare, creeaza noi disponibilitati. In unele cazuri uitarea este daunatoare si de aceea psihologia se ocupa de prevenirea ei, recomandind reinvatari periodice, sistematizari ale cunostintelor si asigurarea unei motivatii epistemice eficiente.

Freud a considerat ca uitarea este un efect al refularii, constand din indepartarea din constiinta a amintirilor neplacute 

In genere, uitarea este favorizata de dezinteres.


ps uitarea albastra este preluata din revista   http://www.psychologies.ro